Lupta împotriva consumului diferitelor substanțe care dau dependență este una care nu pare să aibă o singură soluție, un singur tip de antidot, o abordare unică. Amenințările din partea autorităților, graficile îngrozitoare de pe pachetele de țigări, campaniile din mass-media despre pericolele consumului, vocile foștilor prizonieri ai adicțiilor, par a fi impedimente minore, cu efecte cvasi-inexistente în procesul de prevenție și intervenție.

Tinerii din ziua de azi par mult mai puțin interesați de fotbal și alcool. Cel puțin așa ne asigură unele glasuri influente. Asta nu înseamnă că adolescenții n-au găsit alte substanțe în care să se refugieze. Dacă acum câteva zeci de ani, pe vremea părinților lor, clasicele țigări și pahare erau drogurile de masă, iar substanțele denumite generic droguri erau rezervate celor cu foarte mulți bani, astăzi derivatele din substanțele consacrate au ajuns să fie atât de numeroase și accesibile încât bătălia cu ele a devenit una infernală.

Substanțe. Adicții. Ipocrizie.

Drogurile sunt un pericol. Asta e clar. Ca să procuri diverse substanțe din categoria asta generică, trebuie să intri într-un mecanism aflat dincolo de atenția adulților responsabili, a autorităților ș.a.m.d. Tehnic vorbind, alcoolul și tutunul sunt interzise minorilor. Și cam mai toate chestiile care se fumează. Dar, de data asta, ele deși nu sunt accesibile minorilor, sunt la vedere. Mai mult: adulții le consumă pe față, în fața minorilor. Le vedem în vitrine, în reclame, acasă în dulap. Poți lua țigări și băutură de acolo de unde iei scutece, lapte, pâine sau jeleuri.

Iar problema cea mai semnalată în ultimii ani e cea a ecranelor. Ne luptăm din răsputeri să găsim o cale de a regla în mod sănătos timpii petrecuți de copii în aplicații și jocuri pe telefon, tabletă, laptop etc., în timp ce dacă deschidem fiecare din noi statisticile legate de timpii petrecuți de noi înșine cu ochii în ecrane am descoperi că ar trebui să avem o discuție în primul rând cu noi înșine. Căci nu doar drogurile dau dependență. Iar creierul nu face așa mare diferență când e vorba de adicții, mai ales pe partea de dependență psihică.

De ce ne ascundem, dar continuăm să consumăm?

Cei care știu cum stă treaba cu dependențele, sau comportamentele similare, cunosc tiparul de reacție. Știm că nu ne face bine, știm că nu ne rezolvă problemele, știm că ceilalți știu, dar nu vorbim, mințim, ne mințim, ne acoperim de scenarii și explicații care devin în timp din ce în ce mai ridicole. Adolescenții fac asta cu mare dexteritate, iar adulții cu o inerție incredibil de eficientă.

Deobicei în spatele unei adicții stă o traumă, o incapacitate de adaptare, absența unor modalități eficiente de a face față stresului sau dificultăților. Toate acestea pot determina căutarea unei „scăpări”. Presiunea socială, dorința de apartenență, grupul de apropiați și accesibilitatea sunt factori de mediu la care adolescenții sunt extrem de vulnerabili. 

Totodată, sistemele de recompensă ale creierului, în special cele care implică dopamina, sunt implicate în adicții. Drogurile și alte comportamente adictive pot supraactiva aceste sisteme, determinând o senzație intensă de plăcere și satisfacție care devine greu de înlocuit cu activități obișnuite.

Răspunsul la întrebarea din subtitlu e, de fapt, simplu: pentru că e greu. E greu să recunoaștem că avem un comportament adictiv, planează de multe ori rușinea, vinovăția, dar acea satisfacție, sentiment de evadare, sau de apartenență la grup bat stările rele. De aceea mai bem chiar dacă ne-a durut capul, fumăm chiar dacă tușim și obosim repede etc.

Este un dependent capabil să-și exercite liberul arbitru?

Este o întrebare pe care și-o pune Dr. Shahram Heshmat într-un articol intitulat „Dependența ca Tulburare de Învățare” [1]. Acesta propune un mod diferit de a ne uita la dependențe. Citez: „O întrebare esențială legată de dependență este de ce dependenții sunt atât de insensibili la consecințele viitoare ale comportamentului lor de căutare a drogurilor. De ce persistă? Consensul în rândul oamenilor de știință este că dependența de droguri este asociată cu sisteme de învățare modificate care par să supraevalueze plăcerea, să subevalueze riscul și să nu învețe din greșelile repetate. Cu alte cuvinte, drogurile distorsionează un proces inconștient al creierului de anticipare a unui nivel exagerat de plăcere. Un dependent poate încerca să depășească acest efect prin control cognitiv, dar fără succes”.

Cu alte cuvinte, pe scurt, în mod normal ar trebui să ne „îmbăiem” cu dopamină în prezența unui scenariu nou, imprevizibil, satisfăcător, chestii care nu ne dau doar plăcere, ci și premisele pentru ca noi informații să se fixeze în creier (învățare). Dar consumul de droguri demolează acest construct, stimulând secreția continuă de dopamină, ceea ce face creierul să trăiască o perpetuă stare de „dorință”, ceea ce, așa cum o spune autorul, e însăși esența dependenței.

Libertate, în aceste condiții? Nu prea. Autorul – și nu este singura voce – propune să ne uităm la dependenți ca la bolnavii cronici. Adică ei au nevoie de un tratament pe termen lung, cu posibile suișuri și coborâșuri pe acest traseu și, mai ales, de sprijin din partea apropiaților pentru a reuși. Lucru care, știm, e dificil și nu se întâmplă tocmai des.

Indiferent că vorbim despre factori genetici, biologici, sociali, psihologici, economici sau de educație, un creier dezechilibrat, neexersat, neîntreținut, privat de mecanisme de reglare sau inundat de procese de suprastimulare este vulnerabil și capabil să-și altereze abilitățile naturale de funcționare și reacție în prezența stimulilor. De aceea este deosebit de important să căutăm să avem grijă de creierul nostru prin mijloacele care ne sunt la îndemână și care vedem că funcționează.

[1] https://www.psychologytoday.com/intl/blog/science-choice/201501/addiction-learning-disorder