Între entuziasm și oboseală

Bun venit în noul an! Pentru unii e prilej de bucurie, cu planuri noi și rezoluții de îndeplinit. Pentru alții ianuarie e un fel de luni a calendarului anual. Există o categorie de persoane care încep anul cu evaluări și examene, cum sunt studenții. Iar altora li s-a terminat deja rezervorul de energie. Cum e posibil?

Cu excepția vreunui premiu consistent la loterie (poate), miracol de proporții biblice sau chestiuni similare, cam tot ce ne face bine în viață se obține în urma unui maraton, nu a unui sprint. Sănătatea fizică și psihică, o formă bună sau o pregătire de excepție necesită insistență, persistență, răbdare și chiar reziliență. 

Niciun tratament, antrenament sau proces de învățare nu dă roade după doar una sau câteva sesiuni. Procesul de schimbare, sesizabil încă din prima, e explicabil prin prisma angajamentului față de un nou comportament pe care-l adoptăm, dar nu este echivalent cu completarea unui ciclu care să producă rezultate pe termen mediu și lung. Dar dacă obosim? Problema nu e că obosim, ci cât și cum. Și că ne putem bloca.

În fapt, unde e blocajul? La senzația de lucru în gol, la lipsa de perspectivă, la sentimentul că nimic nu se schimbă, că aportul de efort nu contribuie cu/la nimic, la lipsa de rezultate sau a unei corelări între așteptări și realitate. Cantitate de sarcini suprasolicitantă, lipsă de autonomie/încredere, absența sprijinului și aprecierii. 

Ce prejudecăți există despre burnout?

Lucrurile bune se obțin greu. Și necesită efort. Consistent. Este poate una dintre zicerile cele mai comune din partea celor care au reușit în viață. Sau pare că au reușit. Sau consideră că au reușit. Într-un articol anterior vorbeam despre cât de relativă este noțiunea de succes.

Însă cu ce costuri s-a realizat succesul? A meritat, doar pentru a putea să le spui urmașilor „ți-am zis eu?!”? Sau a decurs natural, ca o consecință a unei misiuni pentru care te-ai dedicat?

Boomerii, adică cei născuți după război (anii ‘46 – ‘70) consideră generațiile actuale ca fiind prea slabe, că se plâng prea mult și că inventează termeni pentru a se sustrage de la a face treabă. Burnout-ul ar fi unul dintre acești termeni, consemnat de cei evocați mai sus drept o formă dramatizată de a te simți obosit. Adică ar fi doar o oboseală banală cosmetizată folosind un cuvât diferit.

Conflictele între generații sunt alimentate de astfel de discursuri și poziționări. Cum ar fi și cea în care unii oameni consideră că doar persoanele slabe și/sau incapabile ajung să sufere de burnout. Că obosesc doar cei care nu pot să gestioneze stresul, care nu sunt pregătiți, antrenați pentru a munci din greu. 

Sunt voci care susțin că rețeta pentru vindecarea sau evitarea burnout-ului este munca cu pasiune. Că dacă muncim în domeniul care ne pasionează, facem o carieră din pasiunea noastră sau ne angajăm într-o misiune care ne alimentează entuziasmul, n-avem cum să obosim, să ne „ardem” resursele.

Și discursurile pline de prejudecăți și moralizatoare se încheie mai mereu cu un „trece de la sine”. Însăși Organizația Mondială a Sănătății consideră burnout-ul un „fenomen” și nu o condiție medicală, ceea ce îngreunează procesele de cercetare în domeniu, respectiv de preîntâmpinare, diagnosticare și acțiune în tratarea burnout-ului. 

De ce-ar fi necesar să tratăm așa ceva? Dincolo de invocata lipsă de motivație, detașare și scădere a randamentului la serviciu, specialiștii în politici de sănătate publică și cei în medicina muncii constată o creștere importantă a numărului de persoane care cer concedii medicale (eventual extinse) și a pensiilor anticipate.

Istoric și numere

Una dintre marile probleme în comunicare pe orice palier, în orice circumstanță, derivă din ideea că, dacă nu se discută despre ceva, atunci nu există. Însă noțiunea de burnout nu e de ieri-alaltăieri, chiar dacă în spațiul public senzația este că a pătruns de curând.

Prima menționare a termenului burnout apare într-o lucrare de criminologie de Harold B. Bradley, în 1969, referindu-se la starea de oboseală a personalului care se ocupa de tratarea infractorilor tineri.

Dar apariția noțiunii în forma consacrată îi este creditată psihologului american de origine germană Herbert Freudenberger, care a adus-o în lumină în anul 1974, concluzionând asupra unei stări ce însumează epuizare emoțională în continuă creștere, cinism și pierderea până la lipsă a motivației, observată la o serie de voluntari de la o clinică din New York.

De altfel, studiile ulterioare axate pe burnout au ca fir comun starea de epuizare fizică și psihică, detașare mentală față de sarcini, stare de negativitate și cinism în relația cu locul de muncă, respectiv reducerea semnificatică a randamentului în muncă. Iar numerele arată îngrijorător. 

Un articol publicat în mai anul trecut pe pagina celor de la American Psychological Association consemnează despre persoanele care suferă de burnout:

  • 57% creștere a riscului de absență pe fond medical de la locul de muncă mai mare de 2 săptămâni;
  • 180% creștere a riscului de dezvoltare a unor tulburări depresive;
  • 84% creștere a riscului de diabet tip 2;
  • 40% creștere a riscului de hipertensiune arterială.

În plus, autorul articolului adaugă listei de mai sus simptome legate de probleme cu memoria pe termen scurt, capacitatea de concentrare a atenției și alte procese cognitive afectate ce împiedică îndeplinirea sarcinilor curente. 

Ce face creierul când suferim de burnout?

O definiție simplă a burnout-ului ar fi reacția insuficientă în a face față stresorilor de la locul de muncă, caracterizată printr-o stare de profundă epuizare mentală și oboseală fizică, o consecință a consumării energiilor fizice și emoționale. 

Pe lângă concentrare și memoria pe termen scurt care sunt afectate, apar dezechilibre ale sistemului limbic, de unde derivă starea persistentă de epuizare emoțională. Pe acest fond anumite persoane care suferă de burnout prezintă, în grade diferite, schimbări în nivelul de stres, anxietate și chiar depresie. 

Este afectat și nivelul de eliberare al principalilor neurotransmițători: dopamina, serotonina și norepinefrina. Acești neurotransmițători joacă un rol crucial în reglarea stării de spirit, motivației și energiei.

Nici cortexul prefrontal nu este ocolit de efectele burnout-ului, acesta putând duce la dificultăți în luarea deciziilor și gestionarea sarcinilor complexe. De asemenea studiile au raportat o hiperactivitate la nivelul amigdalei, adică zona din creier care acționează ca o alarmă pentru organismul nostru.

Și nu în ultimul rând, este afectat prietenul cu care ne întâlnim la fiecare mențiune despre sănătatea creierului: somnul. Mai mult stres înseamnă mai puțin somn, somn perturbat și, în orice caz, neodihnitor, ceea ce are consecințe directe asupra proceselor cognitive și a stării generale fizice și emoționale.

Burnout vs. comunicare. Cum stăm?

Nu prea stăm. 

Oricum o dăm, lipsa de comunicare ne afectează. Faptul că nu adresăm problema, că ne ferim să spunem ce ne afectează sau să îi ascultăm pe ceilalți, nu poate duce la ceva bun. E drept, mulți nu comunică de frică: frica de a nu fi concediat, frica de a nu fi văzut drept un om slab, deci neeligibil pentru o potențială viitoare promovare, frica de a fi judecat ș.a.m.d. 

De asemenea, marea parte dintre noi nu a fost învățată să comunice, mai ales la un nivel profund, în acești termeni. Nu suntem obișnuiți să ne afișăm problemele și să discutăm despre ele, iar școala (cu unele excepții) nu încurajează dialogul, nici măcar la nivelul ideilor din mediul academic, darămite dincolo de ele. 

Mai mult, mintea noastră este formată pe principiul atingerii unor ținte precise, dinainte știute, lucru ce aduce deseori o stare de nemulțumire care, odată prelungită, se poate transforma într-un burnout. Ideea de a gândi nu doar rezolvări, ci și de a genera probleme noi, cu soluții potențial inovatoare, proprie nivelului de schimbare prin care trecem (ex: industrializarea 4.0) încă nu are mulți adepți, ceea ce face ca tocmai eforturile de adaptare la noile paradigme să fie îngreunate și potențial generatoare de burnout.

Ce avem de făcut?

E ușor să spunem „nu te mai stresa!”. Sau „caută un job creativ”. Sau „angajează-te într-o companie cu cultură organizațională sănătoasă, care ți se potrivește”. Nu e fals, dar lucrurile în teren nu mai sunt așa de simple.

Pare banal, dar e nevoie să avem mai multă grijă de noi înșine. Nu doar pentru că e responsabilitatea noastră, dar dacă noi n-o facem, e greu să cerem sau să așteptăm de la alții s-o facă. Să ne dăm timp pentru a ne ocupa de sănătatea noastră fizică și psihică. Și să spunem un „nu” ferm atunci când suntem împiedicați să facem asta.

Avem nevoie să ne trasăm bine limitele la locul de muncă, cât și cum investim în viața profesională în raport cu cea personală, cu dimensiunea socială a ființei noastre și, repet, cu sănătatea. Din punct de vedere al sănătății creierului, deconectarea este o practică deosebit de importantă în menținerea unei stări bune și, deci, în prevenirea burnout-ului.

E bine să ieșim din relațiile toxice și să le păstrăm pe cele care ne împlinesc social, chiar dacă vorbim de apropiați din familie, cartier sau colegi de serviciu. 

Dacă avem subalterni, angajăm oameni, conducem departamente sau chiar companii, e nevoie de proceduri care să evalueze periodic nivelurile de încărcare cu sarcini ale angajaților, stabilirea unei culturi bazate pe comunicare în companie și încurajarea sentimentului de încredere, control, autonomie și flexibilitate, în limitele posibile. 

Și, nu în ultimul rând, să le asigurăm celorlalți (subordonați sau nu) toate resursele pe care putem să le oferim pentru ca ei să dea cel mai bun randament. 

Cine a intrat deja în burnout are nevoie de o pauză, întâmpinată de regulă de necesitatea unei reevaluări de sine și a valorilor conductoare și recalibrarea resurselor fizice, psihice și emoționale pentru a relua activitatea, fie ea cea dinainte ori una nouă, dacă e cazul.

Concluzii

E necesar să avem grijă de noi și să fim atenți la simptome. Nimeni nu e ocolit de posibilitatea unui burnout, mai ales în rândul celor care chiar depun efort în ceea ce fac, uneori chiar în rândul celor obișnuiți să dea totul, trup și suflet.

Cu toții obosim, însă una e să-ți revii din oboseală și alta e când începi să simți că simpla odihnă nu (mai) funcționează.

E nevoie să fim cât mai mulți cei care vorbesc despre asta, fără a brava sau a poza în victime. Putem comunica un lucru fără intenții ascunse sau pentru a ne eschiva de la responsabilități. Putem asculta fără să bănuim pe cineva de cele amintite anterior. E mai bine să ascultăm și să dialogăm înainte de a trage concluzii. Iar orice problemă, inclusiv un burnout, nu trece de la sine doar pentru că-l ascundem sau încercăm să-l mascăm, cosmetizăm.

Indiferent unde vă îndreptați atenția spre sursele pe subiect, veți găsi 4 mari cuvinte cheie: epuizare, deconectare, ineficiență și cinism. 

Surse și resurse de inspirație

Dacă vă place sau chiar pasionează subiectul, s-a scris mult și se va mai scrie. Poate de asta unora li se pare burnout-ul prea la modă. În realitate e nevoie să ne obișnuim cu paradigma de a vorbi despre lucruri. De a cerceta, a studia și a scrie despre asta. Lucrurile nu se rezolvă prin tăcerea care ascunde. 

Lăsăm aici niște link-uri care ajută la aprofundare: