Despre ADHD (Tulburarea de Hiperactivitate cu Deficit de Atenție) există tone de informație peste tot: internet, mass-media, social media, reviste etc. Poate că tocmai o asemenea inflație de informație, rareori filtrată și structurată, îi face pe mulți oameni să aibă rețineri sau prejudecăți. 

Pentru mulți ADHD-ul e doar o înșiruire de litere. Pentru alții e o exagerare, un nume de cod pentru neastâmpărare ori lene. Unii cred că doar copiii pot avea ADHD. Alții cred că e vorba doar despre o formă mai sofisticată de neatenție. Și sunt destui care consideră că această denumire ascunde doar o formă susținută de hiperactivitate.

Deci, de ce-ar trebui să ne pese de ADHD?

Numere și statistici

În primul rând pentru că sunt mulți care suferă de asta. Cel puțin în rândul copiilor statisticile arată rău. Potrivit estimărilor Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), se estimează că între 5% și 7% dintre copiii de vârstă școlară sunt afectați de ADHD în întreaga lume, și aproximativ 2,5% dintre adulți. Alte surse spun că mai mult. Vorbim aici doar despre diagnosticele existente și documentate. În Europa se estimează că prevalența ADHD-ului la copii este comparabilă cu cea raportată la nivel mondial. 

Deci, în lume, suferă de ADHD în jur de 140 de milioane de adulți. Cel puțin. Mai mult decât toată populația Mexicului.

În schimb în România nu există date exacte. Se estimează că procentul este similar cu cel raportat la nivel mondial și european. Și totuși… Este posibil ca rata de diagnosticare să fie subestimată în România din cauza accesului limitat la servicii de sănătate mentală și mai ales din lipsa conștientizării sau educației despre ADHD. Unele cifre, rulate la nivel de instituții centrale vorbeau de circa 50.000 de copii. Niște ONG-uri mergeau pe numere de cel puțin patru ori mai mari.

Iar când vine vorba de date statistice în România, stăm excelent la lipsa lor, mai ales în ceea ce privește actualizările. Totuși, un raport al UNICEF din septembrie 2022, intitulat „Sănătatea mintală a copiilor și a adolescenților din România (Scurtă radiografie)” spune clar: „3,1% dintre copiii de 10-14 ani și 2,6% dintre cei de 15-19 ani suferă de ADHD, iar 3,6% dintre cei de 10-14 ani și 2,4% dintre cei de 15-19 ani suferă de tulburări de conduită, precum comportamente distructive sau provocatoare”. 

Impactul

Acum că știm că sunt mulți, e lesne de înțeles că asta vine cu o grămadă de situații, mai ales neplăcute. În primul rând pentru cei care suferă de ADHD.

Doar ca să enumerăm principalele moduri în care ADHD-ul impactează viața celor ce suferă de această tulburare, spunem că afectează performanța școlară, relațiile interpersonale, ocuparea forței de muncă și stima de sine. 

Dar există și un impact semnificativ asupra familiilor și a celor apropiați. Acestea sunt supuse stresului și frustrării în gestionarea comportamentului și nevoilor unei persoane cu ADHD. Aceste familii au nevoie de acces la resurse și suport pentru a face față provocărilor asociate cu această tulburare.

Dar impactul asupra societății? În ansamblu, costurile sunt mari. Chiar dacă sună cinic, realitatea e complicată. Totul costă: tratamentul medical, terapia comportamentală și pierderea productivității la locul de muncă, toate acestea au impact și imediat și (mai ales) pe termen lung. La nivel de societate sunt necesare studii, statistici și politici publice legate de acest subiect (și nu numai). Mai ales în sfera de prevenție.

Prejudecățile

Dacă statisticile arată un tablou sumbru, la prejudecăți stăm excelent. Mai ales că nu sunt puține.

Printre cele mai puternice prejudecăți este că persoanele cu ADHD sunt leneșe sau lipsite de voință. Asta din cauza dificultăților lor în menținerea atenției și în gestionarea comportamentului impulsiv.

De câte ori ați auzit „ADHD-ul este doar o scuză” (pentru comportamentul rău)? În realitate, ADHD este o tulburare neurobiologică complexă, iar simptomele sale pot afecta capacitatea unei persoane de a se concentra, de a controla impulsurile și de a gestiona emoțiile.

Copiii cu ADHD au nevoie doar de disciplină mai strictă – este una dintre acele viziuni generaliste care umplu spațiul public. De fapt, acești copii au nevoie de strategii de gestionare a comportamentului și de un mediu de învățare care să le ofere sprijin și înțelegere adecvată pentru nevoile lor.

Există prejudecata că ADHD este o problemă care afectează doar copiii și că aceștia „cresc” din tulburare odată ce devin adulți. În ciuda acestui fapt, ADHD-ul poate persista în viața adultă și poate continua să afecteze viața personală, funcționarea socială, academică și profesională.

Din ciclul „boală este, pastile să fie”, sunt destui care consideră că medicația este singura opțiune de tratament pentru ADHD. Aproape paradoxal, concomintent persistă și un scepticism față de eficacitatea acestuia. Ceea ce chiar există este o varietate de intervenții și strategii terapeutice disponibile pentru gestionarea ADHD-ului, inclusiv terapie comportamentală, modificări ale stilului de viață și suport educațional, sau metode de întâmpinare a simptomelor, cum este și neurofeedbackul.

Discriminare și stigmatizare

Sunt persoanele cu ADHD discriminate? E asta chiar o chestie? Da, din păcate este. Pe lângă chestiunile general răspândite peste tot în lume, în România există un specific al discriminării persoanelor bolnave sau care suferă de diverse condiții care le transformă în cetățenii nu tocmai cei mai comozi, docili, complet autonomi ș.a.m.d.

Revenind, iată câteva exemple de discriminare/stigmatizare:

  • Etichetarea negativă – Persoanele cu ADHD sunt adesea etichetate ca fiind leneșe, lipsite de disciplină sau lipsite de atenție. Consecințele acestor stereotipuri sunt marginalizarea și excluziunea socială;
  • Discriminarea la locul de muncă – Cei cu ADHD întâmpină dificultăți în găsirea și menținerea unui loc de muncă din cauza neînțelegerii sau discriminării față de nevoile lor. Deseori apar dificultăți în adaptarea la cerințele locului de muncă sau în gestionarea simptomelor ADHD-ului într-un mediu de lucru excesiv de standardizat;
  • Discriminarea în sistemul educațional – Aici includem tratamentul inechitabil din partea profesorilor sau administratorilor, lipsa accesului la resurse și suportul adecvat pentru a face față nevoilor specifice ale copiilor și adolescenților;
  • Stigmatizarea în relațiile interpersonale –  Aceasta ia naștere din cauza prejudecăților legate de tulburare, despre care am vorbit mai sus. Deseori aceste persoane sunt percepute greșit, iar comportamentul lor este judecat în mod incorect;
  • Accesul limitat la servicii de sănătate mentală – Dificultățile în găsirea de profesioniști medicali sau terapeuți care să înțeleagă și să ofere tratament adecvat pentru această tulburare le face viața grea celor care suferă de ADHD.

Ce este ADHD-ul, de fapt? 

Pe românește îi spune Tulburare de Hiperactivitate cu Deficit de Atenție și este o tulburare neurobiologică cronică care afectează atenția, concentrarea, controlul impulsurilor și nivelul de activitate al unei persoane. ADHD-ul este adesea diagnosticat în copilărie, de regulă în jurul vârstei de 6-7 ani, dar condiția poate persista și în viața adultă.

Persoanele cu ADHD au des dificultăți în menținerea atenției și concentrării pe sarcini sau activități, în special în situații care necesită efort mental prelungit sau care nu sunt suficient de stimulante. De asemenea, pot avea dificultăți în controlul impulsurilor și în gestionarea comportamentului hiperactiv sau agitat.

Și da, există mai multe feluri de ADHD. Mai exact, există trei subtipuri principale de ADHD, care se bazează pe simptomele predominante:

  1. Predominant hiperactiv-impulsiv – Persoanele acestea sunt agitate, neliniștite și au dificultăți în așteptarea rândului sau în controlul impulsurilor, ca exemple.
  2. Predominant neatent – Este vorba despre dificultățile în menținerea atenției asupra detaliilor, în organizarea activităților sau în completarea sarcinilor.
  3. Combinația neatent și hiperactiv-impulsiv – Simptomele din ambele categorii anterioare sunt prezente în mod egal.

ADHD-ul se manifestă printr-o serie de simptome care pot afecta atenția, concentrarea, controlul impulsurilor și nivelul de activitate al copiilor. Iată cele mai întâlnite 10 simptome ale ADHD-ului la copii:

  1. Le este greu să mențină atenția – mai ales în cazul activităților care necesită efort mental prelungit, cum ar fi cititul sau rezolvarea problemelor, dar include inclusiv jocurile.
  2. Uită des – uită de sarcini, reguli sau instrucțiuni, chiar și atunci când sunt repetate în mod regulat.
  3. Sunt distrași – mai ales când sunt mulți stimuli în mediul lor și au dificultăți să rămână atenți asupra unei singure sarcini.
  4. Nu pot purta o conversație – de exemplu au dificultăți în controlul impulsurilor verbale și pot spune sau comenta lucruri fără a gândi în prealabil. Sau pur și simplu nu se concentrează, nu manifestă interes pentru a purta un dialog etc.
  5. Nu termină sarcinile și nu-și organizează timpul – sunt afectate atât capacitatea de planificare, cât și abilitatea de a duce la capăt un șir de acțiuni.

La acestea se adaugă și altele, cum ar fi vorbitul mult și mai ales neîntrebat, asumarea de riscuri inutile, slabă rezistență la ispite, dificultăți de a-și face prieteni și de a menține legătura cu ei, de a practica activități de grup etc.

Neurofeedbackul și ADHD-ul

În primul rând e important să reținem că ADHD-ul e o chestiune serioasă. Că nu e simplu nici să ai ADHD, nici să fii în preajma cuiva care are. E nevoie de atenție, de răbdare, înțelegere și o minte deschisă. Și nu în ultimul rând, de echilibru psihic și emoțional.

În altă ordine de idei, neurofeedbackul are ca bază esențială neuroplasticitatea, respectiv capacitatea creierului de a-și regla, schimba și transforma modul de funcționare prin crearea de noi conexiuni neuronale. Într-un cuvânt, învățarea. 

Neurofeedbackul este o metodă de antrenament a creierului. Neurofeedbackul nu vindecă boli, nu e panaceu, nu e soluția secretă la problemele creierului. Dar prin antrenament sunt ameliorate unele simptome care sunt și pe lista celor care suferă de ADHD. 

Dincolo de antrenamentul propriu-zis prin neurofeedback e nevoie de o serie de acțiuni conexe care converg spre gestionarea ADHD-ului. Somnul bun, gestionarea hiperactivității mentale, a anxietății ș.a. sunt printre beneficiile neurofeedbackului care pot ajuta un creier supus ADHD-ului. Un creier antrenat este un creier activ, plastic, dinamic. Adică sănătos și longeviv. Și capabil să gestioneze situații dificile, cum este ADHD-ul.

Surse și resurse

Așa cum spuneam în introducere, s-a scris mult pe subiect. Dacă vreți un punct de plecare pentru a cerceta în adâncime care-i treaba cu ADHD-ul, vă propunem câteva repere, dintre numeroasele posibile: